Numele castelului a fost dat după cel al pârâului Peleș care traversează valea din Sinaia în zona Pietrelor Arse. În această zonă a călătorit regele României Carol I în 1866 și, fascinat de farmecul ei, a hotărât să pună aici piatra de temelie a unui castel. Castelul Peleș a fost construit în stilul neorenasterii germane de către arhitectul Wilhelm Doderer și a fost inaugurat în 1883. Ulterior, au existat și alte planuri de dezvoltare care au adus castelul la forma actuală: camerele gardianului, Economatul, casa de vânătoare (foișorul), grajdurile regale și centrala electrică. Toate lucrările au fost finalizate în 1914. Pe lângă faptul că Peleșul rivaliza la vremea aceea cu cele mai frumoase castele din Europa, era diferit de toate celelalte: fusese primul castel european electrificat în întregime. Avea propria uzină electrică, amplasată pe malul pârâului Peleș.
Interioarele castelului sunt la fel de grandioase precum istoria pe care o poartă. Turiștii au ocazia să admire o mare parte din colecțiile valoroase de sculpturi, picturi, covoare și mobilă, armuri, tapiserii și statuete, veselă din aur și argint, vitralii și obiecte de porțelan fin. Fiecare vizită la Castelul Peleș îți lasă amintiri plăcute și memorabile.

În timpul lucrărilor de extindere ale Castelului Peleș – se întâmpla în perioada 1899 – 1902 -, unul din arhitecții vremii, Karel Liman, a ridicat Pelișorul, ‘fratele mai mic’ al celebrei reședințe regale. De la început s-a vrut a fi o replică la scară mult mai mică a Castelului Peleș, având doar 99 de încăperi și o destinație clară: Pelișorul trebuia să fie reședința principilor moștenitori Ferdinand și Maria. Castelul Pelișor a fost decorat de artistul vienez Bernhardt Ludwig dar poartă amprenta personalității reginei Maria: dormitorul de aur, de exemplu, a fost decorat cu mobilă sculptată în lemn de tei aurit-la fel și biroul său -, iar pereții cu frunze de ciulin, un motiv pentru care regina avea o adevărată slăbiciune, fiind emblema Scoției-locul său natal. Interesant și măgulitor este faptul că toată această mobilă sculptată a fost realizată în Atelierele de Artă și Meserii din Sinaia.

Casa memorială ‘George Enescu’ din Sinaia, cunoscută ca Vila Luminiș, este locul de recreere și inspirație unde George Enescu a compus o parte a operei sale preferate, Oedip. Amplasată în cartierul Cumpătu, a fost construită între anii 1923-1926 cu ajutorul arhitectului Radu Dudescu, după planurile realizate de însuși Enescu.
Realizată într-un stil autentic românesc și integrată în ambianța munților Bucegi, înconjurată de brazi-mulți dintre aceștia plantați de Enescu-vila este simplă, sobră și în același timp strălucitoare, definind și conturând perfect personalitatea celui care a locuit-o și care spunea că ‘Simplitatea în viață este adevărata libertate.’ O importanță deosebită în construcția acestei case a avut-o dispunerea ferestrelor, George Enescu fiind extrem de preocupat de modul în care cădea lumina.
Vila Luminiș a fost donată statului român, în anul 1947, spre a fi folosită ca loc de odihnă și de creație pentru artiști. Din 1995 a devenit Casa Memorială ‘George Enescu’, iar din 2007 este secție a Muzeului Național ‘George Enescu’.

Mănăstirea Sinaia, supranumită ‘Catedrala Carpaților’, datează din secolul al XVII-lea și reprezintă identitatea istorică a orașului, fiind prima construcție de pe acest teritoriu. Fondatorul Mănăstirii Sinaia este Spătarul Mihail Cantacuzino care împreună cu mama sa, Elena și sora sa Stanca, face un pelerinaj la Ierusalim și Nazaret, ajungând cu această ocazie la Muntele Sinai unde s-a rugat în Mănăstirea Sfântă Ecaterina. Impresionat de ceea ce a văzut, s-a hotărât ca la întoarcerea în Țara Românească, să construiască în munții românești și să închine Fecioarei Maria, o mânăstire care să poarte numele Muntelui Sinai. Muzeul mănăstirii conține obiecte de cult, precum prima Biblie tradusă și tipărită în limbă română la București și o amplă colecție de icoane.

Denumirea de ‘Sfânta Ana’ a fost dată stâncilor de către sihaștrii refugiați de la Muntele Athos după cucerirea Constantinopolului, la 29 mai 1453, de către oștile turcești.
La baza Stâncilor Sf. Ana a existat, potrivit documentelor vremii, un mic schit al pustnicilor din acești munți. Schitul a apărut în anul 1453. Se spune că s-a ridicat la inițiativă călugărilor fugiți din Constantinopol.
Până în anul 1581, viața religioasă în Valea Prahovei, pe atunci pustie, se desfășura la Stâncile Sf. Ana.

Două dintre cele mai frumoase locuri din Sinaia, cu priveliști spectaculoase, Stâna Regală și stâncile Franz Joseph, au fost locurile preferate de monarhii României pentru plimbări și petreceri câmpenești organizate pentru înalții oaspeți ai Casei Regale.
Stâna Regală sau Poiana Regală este, de fapt, o pajiște alpina, situată la 1270 de metri, a cărei unicitate este dată de priveliștea excepțională asupra masivului Bucegilor, de la Furnica până la abruptul Caraimanului.
Despre stâncile Franz Joseph se spune că însuși regele Carol I a venit aici cu împăratul Austro-Ungariei pentru a-i arăta toată Valea Prahovei și lua prânzul.
În prezent, rămân destinații mai puțin cunoscute, deși accesul este relativ ușor pe jos sau cu mașina. Orișicum, pentru cei care au inspirația să ajungă la ele, sunt descoperiri care îți tăie răsuflarea.